1 an de la colectiv

1 an de la Colectiv – Tu cum te-ai schimbat?

Pe 30 octombrie comemoram 1 an de la Colectiv. Si, de cateva zile citesc articole, aud interviuri, dezbateri, dialoguri, monologuri, pareri, concluzii si bilanturi despre ce a insemnat noaptea de 28 octombrie 2015. A insemnat moarte, tragedie, teroare, disperare, frica, speranta, dezamagire, revolta.
Se trec in revista schimbarile, se analizeaza faptele, se cauta vinovatii in continuare. Pentru ce? Ce s-a schimbat de fapt? Cum ne-am schimbat noi, de fapt? Ne-am revoltat, nu? Ne-a fost frica? Ce am facut de atunci?
Nimic.
Am urmarit cu interes gasirea vinovatilor. Suna tragic, dar este adevarul.
Eu nu am facut donatii, desi am intentionat de cateva ori, insa in graba de a face nimic, am omis. Am urmarit interviurile cu victime, le-am citit insa nu mi-am gasit timpul necesar sa le transmit macar doua cuvinte. Am intalnit intamplator, intr-un butic o persoana care avea rani vizibile de la arsuri. Am ramas socata de ranile vizibile pe care le avea. Apoi am aflat ca era chiar o victima a incendiului din Colectiv. Dar nu ranile mi-au atras initial atentia ci vocea plina de optimisim si veselie pe care am auzit-o.

Mi-a transmis chef de viata si bucurie.

Eu ce am transmis oare? Frica? Nepasare? Probabil ca da. Mi-am dat seama ca am cerut cu totii schimbarea clasei politice. Da, si cred in continuare in ea. Insa, nu ne-am cerut niciodata noua insine o schimbare. Nu am facut-o. Nu ne-am mobilizat pentru a ne schimba nici macar putin, acum la 1 an de la Colectiv. Nu am devenit mai responsabili, nu am sarit sa ajutam, nu am acordat nici macar o ora din viata pentru a ne gandi ce putem face pentru a ajuta, pentru a veni cu o solutie, pentru a imbunatati ceva. Ignoram cu brio in continuare toate lucrurile care ni se par injuste. Dar nu miscam un deget. Nu ne zbatem pentru nicio cauza, fie ea cat de mica.
Mi-am adus aminte ca in weekend-ul acela negru eram in afara Bucurestiului. Eram speriata, ingrozita de ce se petrecuse si urmaream stirile asteptand, in inocenta mea o veste buna. Din pacate, nimic bun nu avea sa apara. Insa, era felul meu de a ma conecta la realitate si de a avea macar gandurile aproape de victime.
Si? Ce e cu asta? Oamenii la care eram in vizita au schimbat repede canalul: „Da pe Antena 1, urmeaza extragerea Bingo”. Trist nu?! Sfasiata de dezamagire, am plecat. Am considerat ca oamenii aceia nu au nicio sansa sa se mai schimbe in bine vreodata. Dar eu? Dar tu?

1 an de la Colectiv

Schimbarile mari incep cu pasi mici. Si acum, in al 12-lea ceas, este momentul sa oprim timpul si sa invatam sa daruim. Un zambet, o imbratisare, o vorba buna, bani, haine, timp. Sa ne pese cu adevarat, nu doar sa aratam. Sa producem o schimbare in noi. Si in jurul nostru. Iti las un citat care sa te convinga de ce:
Ma astept sa trec prin viata doar o singura data. Prin urmare, daca pot sa fiu bun cu cineva, daca pot sa fac un bine unuia dintre semenii mei, vreau sa o fac acum, nu sa aman ori sa ignor, fiindca nu voi mai trece pe aici a doua oara”. (William Penn).

0
0

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *